Telefon: 021.347.00.11 E-mail: contact@upasolutions.ro

Realitățile economiei sociale interbelice

Secolul XX este intampinat cu incredere si optimism de catre statele Occidentale datorita progresului tehnic in continua expansiune ce se reflecta in confortul crescand al vietii de zi cu zi, in infrastructura, in dezvoltarea fara precedent a marilor aglomerari urbane, in perfectionarea sistemului bancar si bursier precum si in aparitia bunurilor de consum tot mai variate si mai ieftine. Accesul la cultura, la sistemul medical, la cel de invatamant, dar si diversificarea modalitatilor de petrecere a timpului liber pentru publicul larg, o a doua revolutie industriala, fac societatea europeana vestica sa creada cu adevarat intr-un viitor stralucit. „La belle epoque” surprinde o realitate in care burghezia devine clasa dominanta, atat economic cat si politic. Curentul liberal este majoritar in Europa, atingand chiar si statele unde existau monarhii autoritare- Imperiul Rus, Imperiul German si Austro-Ungaria. Pe de alta parte, in Europa de Est discrepantele sociale si nivelul de coruptie ating cote ridicate in aceasta perioada, iar peninsula Balcanica este strabatuta de un puternic curent nationalist, avand in prim-plan Serbia, ce se va dovedi radacina viitoarelor masacre.

Din punct de vedere economico-social, exista proletariatul reunit in cadrul sindicatelor, forta sociala crescanda care poate perturba oricand prin greve economia unei tari. Pe de alta parte sunt burghezia (patura sociala de mijloc) si marii industrasi, proprietari de uzine si fabrici. Se contureaza astfel lupta intre clase, ce va escalada dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Perioada interbelica este marcata de Marea Criză Economica din 1929, de instabilitate și incertitudine economică și socială. Nu s-a înregistrat un progres remarcabil în ceea ce privește afirmarea economiei sociale, cu excepția generalizării practicilor și reglementărilor specifice organizațiilor caritabile (asociații și fundații). Cu toate că acestea au jucat un rol central în asigurarea serviciilor sociale, acțiunile lor au fost controlate sau limitate de catre guverne, mai ales in anii 30’ atunci cand incepuse o cursa a inarmarilor marilor puteri datorita propagandei si a nemultumirilor generate de pacea de la Paris.

In Romania primilor ani ai secolului XX are loc o revolta a clasei muncitoare manifestate prin greve ce franeaza anumite ramuri economice. (exemple edificatoare sunt greva cizmarilor din Bucuresti si greva minerilor din Valea Jiului). Revendicarile grevistilor sunt imbibate de ura pentru clasa dominatoare, industriasi si proprietari de fabrici ce impun conditii draconice de munca. Muncitorii cer repaus duminical, introducerea impozitului progresiv, vot universal, abolirea pedepsei cu bataia in cadrul armatei, in fine, cea mai importanta cerere cu continuitate in secolul XXI, ziua de lucru de opt ore. In 1909 este elaborata Legea Orleanu, numita peiorativ „Legea Scelerata”. Aceasta lege interzicea dreptul de asociere si implicit de greva pentru toti functionarii si muncitorii salariati ai statului. Pe langa asta, nu ingaduia existenta contractului colectiv de munca si interzicea sindicatelor dreptul de a obtine personalitate juridica, fiind astfel scoase in afara legii si considerate organizatii clandestine anarhice si implicit ilegale. Legea functioneaza pana in 1921 cand visul considerat pana in urma cu putin timp utopic de catre muncitori, se concretizeaza prin cresterea salariilor, reducerea programului de lucru si stabilirea acestuia la opt ore/zi, ridicarea nivelului de trai si al gradului de educatie al clasei de jos. Prin aceste castiguri, clasa muncitoare obtine incredere in propriile forte si invata sa fie demna in fata provocarilor sociale, sustinuta pe plan politic de catre Partidul Taranist si Partidul Socialist (viitorul Partid Comunist).

Curentele de opinie referitoare la sindicate sunt contradictorii dar urmaresc acelasi scop, atins partial in anul 1921. Un prim curent sustine ca trebuie facute eforturi pentru imbunatatirea pe termen scurt a conditiilor pentru muncitori. Se sustine ca orice muncitor este binevenit, indiferent de apartenenta politica. O alta parere spune ca sindicatele trebuie sa fie „curat socialiste” si ca lupta impotriva jugului capitalist este zadarnica, chiar daca se obtin beneficii imediate, exploatarea va reveni dupa un anumit interval de aparenta libertate. Asadar, este propusa concentrarea pe propaganda si pe transformarea societatii prin educatie socialista. Ultima idee principala referitoare la drepturile claselor defavorizate este si cea mai radicala. Sustine ca transformarea societatii burgheze va fi facuta de catre o minoritate constienta, nu de catre masele de tarani si muncitori. Se neaga rolul sindicatelor in forma lor actuala, sustinandu-se ca sindicatele din toate tarile ar trebui sa se reuneasca sub forma unui partid unic care sa lupte pentru inlaturarea capitalismului. Viziune denaturata si extremista propagata de sindicalistii ce rezonau cu ideile grupurilor comuniste planteaza germenii epocii maligne in Europa de Est.

Numarul mare de refugiati datorat Marelui Razboi a solicitat la maximum serviciile sociale ale statelor dezvoltate si nu numai. Acest lucru s-a petrecut si in colonii, actiunile de ajutorare sociala conduse de Mohandes Ghandi in Africa de Sud si India ilustrand cel mai bine dimensiunile globale pe care le-a capatat economia-sociala in perioada interbelica. Contextul post-belic va da o noua dimensiune economiei-sociale dupa 1946. Despre asta vom discuta pe larg in urmatorul articol.

Back to Top
Enter your Infotext or Widgets here...